tot, — dar pe voi cei noui vă uit însă mereu! Sunt prea bătrân, de acuma…
— De mult trăiești aici, în pădure?
— Da, de mult, tare de mult! Când au venit Franțujii în țară, eu eram aici.
— Atunci vei fi văzut și petrecut multe și poți povesti câte ceva!
Bătrânul mă privi uimit.
— Văzut? Adică ce? Pădurea? Ei, zi și noapte am ascultat, vara și iarna, freamatul ei! Ca și copacul acela din pădure, am trăit și eu o viață și n-am băgat-o de seamă. De-acu mormântul mi e partea și, când stau și mă gândesc așa la toate, cucoane, singur nu pot să spun dacă am trăit pe lume sau nu!… De, — poate că nici n-oi fi trăit!
Marginea norului negru se ivi peste vârfurile copacilor și se întinse deasupra poienei din pădnre. Crengile copacilor din prejurul ei se mișcau mai iute în bătaia vântului și freamătul codrului răsuna ca un acord înăbușit. Bătrânul își ridică ochii și trase cu urechea.
— Se apropie vijelia! — zise el după puțină gândire. La noapte va bate furtuna, va frânge copacii și-i va dezrădăcina. Craiului codrului îi e a joacă.
— Dar de unde știi asta, moșule?
— Iacă știu, pentru că pădurea o spune… Și ea se teme… Ia, te uită la plop, copacul
