rănimea nu putea oferi un îndreptar ideologic și o concepție politică de sine stătătoare, care să fie opusă micii boierimi sau negustorimi. Pentrucă, atunci ca și astăzi, țărănimea nu putea avea un rol conducător — din punct de vedere ideologic și politic. Mișcarea dela 1821 n’a fost condusă de țărani sau de reprezentanții ei, iar posibilitatea de a o conduce efectiv era inexistentă.
Originea contrazicerilor în care s’a mișcat ideologicește revoluția din 1821, cedările și abdicările conducătorilor ei, schimbarea caracterului ei social, într’unul xenofob, toate acestea nu-și pot găsi explicația în deficiențele personale ale lui Tudor Vladimirescu sau în trăsăturile caracterului lui. In lupta dintre reprezentanții vechiului regim și cele dintâi elemente ale unei burghezii în formație, primii au învins pentrucă adversarii lor nu au fost în stare să deslănțue și să conducă o adevărată revoluție.
Am spus dela început, că ar fi o greșeală dacă s’ar căuta explicația înfrângerii revoluției din 1821 în altă direcție, înfrângere care este anterioară intrării turcilor în țară. Astfel, d. Vârtosu crede că toate concesiile făcute de Tudor boierilor se datoresc „spiritului său excesiv de legalist”[1]. Același spirit legalist trebue să explice și trecerea motivului inițial social economic al „rǎsvadei”, pe al doilea plan, înlocuit fiind de motivul național.
Dacă un asemenea spirit legalist a animat în adevăr pe Tudor Vladimirescu — ceea ce se conciliază foarte greu cu proclamațiile lui din Oltenia — faptul nu poate dovedi nimic. Relațiile de forță, numai ele determină mersul unei ridicări populare. Impăcarea lui Tudor cu boierii nu se datorește „spiritului său legalist”, ci secătuirii forțelor revoluționare. Fără întinderea mișcării pe teren agrar — chiar în forma violentă pe care o luase la început — fără împingerea forțelor revoluționare înainte prin ridicarea întregii țărănimi și nu numai a celei oltene, fără mobilizarea „vagabonzilor” orașelor și a tuturor păturilor orășenești — și toate acestea pe baza unui program de adânci
- ↑ E. Vârtosu, 1821. Date și fapte noui p. 11.
