torii capitalului comercial și cămătăresc — mica boierime și negustorime — reprezentau o forță ideologică și politică relativ suficientă ca să poată conduce mișcarea din 1821. Că această conducere se va dovedi confuză, neînțelegătoare a problemelor de bază ale societății românești, gata la un compromis cu protipendada, este o altă chestiune, care nu infirmă însă câtuși de puțin susținerile de mai sus.
Alte forțe sociale, care să se pună în fruntea revoluției burghezo-democrate, nu existau la acea dată. Nici țărănimea iobagă, nici muncitorimea acelor vremuri nu puteau lua o asemenea conducere. Participarea acesteia din urmă la revoluție a fost mărginită, după cum destul de mărginită a fost chiar participarea țărănimii, în masele ei fundamentale.
Intr’un raport al consulului prusac, privitor la starea de spirit a populației din București în ajunul intrării lui Tudor Vladimirescu în Capitală, se citesc următoarele: „cu toate că unii boieri așteptau pe turci, alții pe Tudor, însă cea mai mare parte avea frică de această populație care nu avea nimic de pierdut… Căci orașul numără peste 20.000 de vagabonzi”[1]. Că boierii aveau multe și temeinice motive să se teamă de acești „vagabonzi”, nu-i de mirare. Populația aceasta a orașelor nu putea nutri decât simpatie pentru mișcarea pandurilor. „Caimacanul Depalti — scrie Cioranu în amintirile lui — dimpreună cu boierii și negustorii cei mari au fugit cu toții și Tudor fu primit cu bucurie în Craiova de negustorii cei mici și de populația orașului”[2].
„Vagabonzii” de care vorbește documentul de mai sus — iobagi fugiți de pe moșiile boierești, breslași, muncitori cu brațele, pauperi de tot felul — nu puteau juca niciun rol de frunte în conducerea revoluției. De sigur că mulți dintre acești „vagabonzi” vor fi îngroșat rândurile luptătorilor mișcării, dar fără îndoială nu la loc de conducere. Nici documentele vremii nu-i
