vreme încă va rămâne în stare embrionară. Caracterul restrâns al industriei manufacturiere, folosirea muncii iobage, limitarea pieții de desfacere datorită condițiilor generale existente atunci, tempo-ul lent al întregii vieți economice — toate acestea vor îngreuna formarea unui puternic proletariat, în sensul modern al cuvântului. De aici și rolul șters pe care îl joacă muncitorimea industrială în primele decade ale secolului al XIX-lea. Legați prin mii de fire de masa iobagă, strămoșii muncitorimii de astăzi au continuat multă vreme să fie izolați și fără putere. In anul 1821, consulul prusac ocupându-se de înaintarea lui Tudor Vladimirescu asupra Bucureștilor, scrie că în Capitală erau un număr de „20 de mii de vagabonzi… care n’au nimic de pierdut”.[1] „Vagabonzii”, deși relativ numeroși, nu formau încă o clasă socială propriu zisă.
Muncitorimea din acea vreme își va formula și ea, alături de celelalte pături populare nemulțumite, pretențiile și dorințele ei. Avem foarte puține documente din care să reiasă revendicările lor. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, iobagii vârîți în fabrici se plâng și cer să nu mai fie siliți să lucreze una din două săptămâni, ci una din trei, protestând în același timp contra silniciilor și maltratărilor, prin care sunt siliți la muncă. Tratamentul aplicat muncitorilor liberi era de sigur mai puțin aspru, dar nu puține nemulțumiri se vor fi manifestat și în rândurile lor, chiar dacă ele nu au lăsat niciun fel de urmă scrisă, sau asemenea urme nu sunt încă date la iveală. Ocupându-se însă tocmai de această epocă, N. Iorga putea scrie: „O adevărată chestie muncitorească se deschidea astfel și la noi.”[2]
Inrobirea, in forme din ce în ce mai aspre ale muncii clăcașilor, precum și trecerea dela regimul feudal la cel iobăgist în-
