durile Domnilor fanarioți. In actul prin care se acordă privilegiul fabricei dela Pociovaliște, domnitorul Grigore Ghica scrie: „De vreme ce cea dintâiu îndestulare a unei țări este înmulțirea negustoriei și, mai ales, și felurilor de meșteșuguri și lucrări de mână, încât nu numai că n’are trebuință țara aceea de lucruri ce vin din părți străine, să piarză atâția bani, ci încă să câștige trimițând la alte părți acelea ce ar putea pune în stare ca să lucreze…”[1]
Intr’unul din documentele referitoare la înființarea de manufacturi, se vorbește chiar de îmbunătățirile aduse unei fabrici printr’un „meșteșug englezesc”, importându-se din Anglia anumite mașini. Ceea ce dovedea că afacerile erau înfloritoare și rentabile.
Mai important decât actul de naștere al primelor întreprinderi industriale din Principate este regimul muncii din ele.
Cea mai mare parte dintre lucrătorii pământeni erau țărani iobagi, scutiți, în schimbul muncii prestate, de clacă și de bir. „La postav, spune Iorga, lucrau țăranii o săptămână din două, putând să-și trimită și copii în loc, care erau în număr mai mulți decât oamenii mari”.[2] Stăpânul își menține asupra iobagului, devenit lucrător, toate drepturile, inclusiv cel de a-l readuce înapoi cu forța, în caz de fugă.[3] Există însă și obiceiul de a-i socoti lipsa în bani - doi lei pe săptămână.
Alături de iobagi apar însă timpuriu și salariații liberi. La început, cei mai mulți dintre acești lucrători sunt meșteșugari străini; dar apar și muncitori autohtoni, care se bucură de aceleași libertăți. Astfel se explică și interesul pe care Mihai Șuțu îl poartă chestiunii salariului printr’un act domnesc din 1792. Este și mai interesant faptul că el stabilește și prețul pentru muncile agricole — ceea ce dovedește că munca liberă era destul de răspândită la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Intr’un hrisov al lui Moruzi din 1805 se pomenește de munca pe care
