mea a cunoscut unul dintre cele mai grele epoci tocmai în momentul în care societatea românească trece dela regimul feudal la cel iobăgist, în momentul în care economia bănească începe să ia o întindere din ce în ce mai mare. Pe acest fond vor izbucni primele tulburări țărănești, la începutul secolului al XIX-lea.
Inceputurile manufacturii
Strângerea unor însemnate sume de bani din biruri, din renta încasată, apoi prin negoț, în mâinile Domnilor și a marilor boieri, prin camătă și negoț, în mâinile micilor boieri și a intermediarilor de tot felul, alături de înfiriparea unor așezăminte orășenești — rudimentare, dar totuși cu o populație stabilă — au grăbit înființarea primelor așezăminte și întreprinderi industriale, sub forma de manufacturi.[1]
In veacurile anterioare, obiectele manufacturate erau fie produse în gospodăria țărănească, fie lucrate de robi țigani sau de breslași, oameni liberi. Importul satisfăcea mai ales nevoia de lux a Curții și a familiilor boierești. In măsura în care însă economia naturală începe să sufere primele atingeri, iar orașele încep să se desvolte, vechii breslași, ca și robii țigani nu mai pot satisface nevoile crescute de marfă. Apoi, alături de aceste necesități interne, încă limitate, apar cele în legătură cu exportul pe care îl făceau acum cele două Principate. Din aceste diverse cauze, apar în cursul secolului al XVIII-lea o serie întreagă de „fabrici”.
Primele întreprinderi industriale vor prelucra, în primul rând, materiile prime care se găseau pe loc. Fabrici de postav — dintre care cea dela Pociovaliște avea 50 de lucrători pământeni și o sută străini — apoi de hârtie, de sticlă de lângă
- ↑ „Și în domeniul industriei se încearcă înnoiri, în legătură cu posibilitățile de comerț” N. Iorga, Istoria comerțului românesc. Autorul citează fabrica de postav înființată de Al. Ghica la Chiperești, lângă Iași.
