ranul, deși nu a avut nevoie de această sare, totuși a trebuit s’o plătească cu bani și în caz de opunere și cu bătăi și încă pe lângă toate acestea s’o aducă dela așa depărtare cu propriile sale vite.[1]
Dar cel mai sângeros și mai sălbatic mijloc de acumulare primitivă, în acea vreme, au fost dările impuse țărănimii. Inventivitatea cu care se înmulțesc și sporesc dările, în cursul domniilor fanariote, sub cele mai felurite și variate numiri, a fost aruncată, printr’o evidentă denaturare a realității, în seama originei străine a vremelnicilor domnitori. In primul rând, se ignorează participarea directă a întregii tagme a marilor boieri, ca beneficiari direcți ai sistemului jăcmaș al birurilor, sub fanarioți. Dar mai mult. In Principate s’a petrecut un fenomen analog celor întâmplate în toate țările europene, atunci când economia de schimb și puterea în creștere a banului au stârnit cupiditatea vechilor clase ale societății iobăgiste, care vedeau ridicându-se marile bogății în mâinile negustorimii și ale cămătarilor, pe când averea funciară părea în declin. Dările impuse cu ajutorul forței politice despotice aveau rolul de a canaliza în lăzile de fier ale reprezentanților vechii societăți, noul factor al puterii: banul. Aceasta explică în primul rând noianul de dări puse pe capul țărănimii române sub fanarioți. La aceasta se adăuga de sigur și obligațiile de plată a haraciului datorit Porții — și el a devenit din an în an mai greu.[2] Dar banii scoși dela săteni prin sălbaticile mijloace întrebuințate, se opreau, nu în mică măsură, în pungile domnului și ale veliților boieri.
Noile sarcini fiscale, jăcmănirea de o parte din ce în ce mai însemnată a muncii robite și libere, îngrădirea dreptului de folosință asupra unei însemnate părți din pământ, spoliată de drepturi străvechi și consfințite prin acte și tradiție — țărăni-
