stul de mare. Trebue, de asemenea, ca produsele să și aibă un preț pe piață și să fie vândute aproximativ la valoarea lor, ceea ce nu era necesar pentru formele anterioare.”[1] Aceste condiții existau în Principate înainte de anul 1829 sau erau în proces de formație într’o fază destul de înaintată, fără a excepta industria, care se găsea la primele ei începuturi manufacturiere.
Cele mai sus scrise se referă la Moldova, aflată pe linia cea mai înaintată a desvoltării economiei de mărfuri. Era firesc ca în Muntenia, rămasă în urmă din acest punct de vedere, cum am arătat mai sus, sporul clăcii să nu fi luat proporții atât de monstruoase. Deși și aici se fixează 12 zile de clacă, se pare că măsura nu a fost pusă în aplicare. „Din actele dintre 1778 și 1828 — scrie Radu Rosetti — pare a rezulta că în deobște numărul zilelor de clacă în Țara Românească era mai aproape de 6 decât de 12.”[2] Explicația „moderațiunii” boierilor munteni trebue căutată nu în domeniul psihologic sau spiritual, așa cum încearcă s’o facă unii dintre istorici, ci în condițiile economice care sunt altele aici decât în Moldova. Pentrucă imediat ce în Principatul muntean se desvoltă comerțul, iar posibilitățile de export cresc, „bărboșii” munteni — expresia este a lui Kiseleff — devin și mai lacomi de muncă iobagă chiar și decât cei din Moldova. După cum în Oltenia, unde circulația mărfurilor era mai intensă, mărirea boierescului dă naștere la răscoale țărănești.
Creșterea nemăsurată a rentei în muncă este caracteristica epocii de după 1750. Ea devine obligația principală — și cea mai apăsătoare — a țărănimii. Impletirea ei cu renta în produse și în bani — baza celei de a doua fiind însă tot o cantitate de muncă datorată — nu schimbă caracterul noului regim sub care începuse, din acel moment să trăiască această țărănime: regimul iobăgist.
A doua consecință a întinderii economiei de schimb în
