țărănimii moldovene, prin hrisovul lui Alexandru Moruzi și anaforaua divanului, pentru pontul boierescului, din anul 1805! Munca robită a iobagului moldovean se urcă, după calculul lui Radu Rosetti, la 40 de zile pe an.
Este caracteristic cum argumentează boierii cererea lor. După ce se tânguesc că nu au „nici măcar zeciuiala zilelor anului… fără numai 12 zile obișnuite dela o epocă necunoscută (!) când moșiile erau fără preț, țara nelocuită, cheltuielile micșorate și toate întru eftinătate”, ei cer majorarea clăcii căci „nici îndestulate semănături nu poate face, ca să fie și pentru trebuințele casei sale, să prisosească și pentru vânzare la cabanlâi, acei ce duc zahareaua țării la împărătescul Caban al Țarigradului.” In așezământul dat, în acel an, boierii obțin în Moldova, după cum am văzut, chiar peste zeciuiala cerută.
Până la 1829, deci până în momentul în care Principatele intră în orbita de înrâurire a capitalismului apusean, creșterea muncii robite a țărănimii române era determinată de schimbările intervenite aici, ca urmare a lărgirii din ce în ce mai mare a cadrului economiei de schimb, care aduce cu sine transformarea vechilor obligații feudale ale acestei țărănimi, în obligații cu caracter iobăgist. Din împletirea vechilor și noilor forme de exploatare a muncii țărănești, situația ei nu face decât să se înrăutățească în fiecare zi.
Dintre toate aceste obligații, claca, crescută în noile condiții până la epuizarea muncii țărănești, este cea mai mare plagă căzută asupra păturilor sătești. De aceea și încercarea făcută de a se elibera de obligațiile de muncă prin plătirea unor anumite taxe către stăpânul moșiei. Fixată la începutul secolului al XVIII-lea, în Moldova, la 20 de bani de zi nemuncită, ea este lăsată la „învoirea părților” în așezământul lui Moruzi din 1805.[1] Prilej minunat de a stoarce pe lângă renta în muncă și o usturătoare rentă în bani de pe spinarea aceluiași iobag. De aceea grija boierilor din ambele Principate, învederată într’o serie de acte, de a stabili dreptul boierilor în a cere țăranilor
- ↑ D. C. Sturza–Scheianu, op. cit. I p. 50—58.
