ținerii de iarmaroace pe moșii, de către domnitori, tot mai des, cu cât ne apropiem de sfârșitul veacului fanariot, arată creșterea cumpărăturilor făcute de țărănimea iobagă. Aceste cumpărături rămân însă mult inferioare mijloacelor bănești care treceau prin mânile șerbilor, ca urmare a produselor vărsate de ei pe piață. Veacul fanariot a fost un veac de cumplită spoliere a țărănimii. Nu atât datorită faptului că pe tronurile Principatelor s’au perindat domni de neam străin, precum se afirmă atât de des în tratatele de istorie oficială, cât mai ales din pricina desvoltării producției de mărfuri, într’un amalgam de condiții istorice, care a dus la înlocuirea regimului vechiu feudal, cu unul iobăgist. Rezultatul ultim a fost însă că povara suportată de țărănime a devenit și mai grea. Iobăgimea nu s’a putut folosi, pe de altă parte, decât de o mică parte din câștigul bănesc obținut prin contactul cu piața care i-a fost impusă. Astfel se explică diferența dintre exportul și importul Principatelor.
Faptul că țărănimea suportă greutatea tuturor birurilor — crescute atât de mult în secolul XIX-lea — pe când o mare parte din veniturile bănești luau calea străinătății, fie sub forma peșcheșului plătit Porții, fie sub forma averilor acumulate de vremelnicii domnitori, puse și ele bine înafara granițelor Principatelor, împuțina și mai mult puterea ei de cumpărare.
Produsele vărsate pe piață și exportate proveneau, în marea lor majoritate — așa cum vom vedea — din gospodăriile țărănești. In ce privește importul, el era un import de lux, căci mărfurile care veneau erau, mai ales, pentru boierime și pentru marii negustori. Ceea ce trebue să subliniem este că în cuprinsul acestui import limitat, „marfa apuseană se importă tot mai mult, în timp ce acea venită din Turcia e în scădere”[1]. In ce privește valoarea importului și a exportului, cel din urmă întrecea în anul 1814 de patru ori pe cel dintâi.
Din această cauză, spre sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui următor, consulii puterilor străine își exprimau
- ↑ N. Iorga, op. cit. p. 36
