de a satisface trebuințele de lemn ale Porți, „valoarea ca și transportul (lemnelor) trebuind să fie plătite peșin” și enunță principiul că atunci când se va cere locuitorilor ambelor regiuni strădanie și muncă să li se dea „leafa obișnuită fără scurtare și fără șovăială”[1].
Acestor împrejurări se datorește desvoltarea mai rapidă a economiei de mărfuri în Moldova, cât și faptului că porturile dunărene muntene au fost transformate în raiale turcești, pe când Galații au progresat neîntrerupt în ultimele decenii ale secolului, devenind un centru important de transit comercial pentru întreg Orientul Europei. Atât prefacerile raporturilor agrare dintre boieri și țărani, cât și viața politică au fost adânc influențate până în primele decenii ale secolului trecut, de această diferență de stadiu în evoluția economică a celor două principate.
Marile puteri europene, în expansiunea lor comercială, pătrund progresiv în țările dunărene în cursul ultimelor decenii ale veacului fanariot și în primele decade ale secolului următor. In 1782, un reprezentant al Austriei se plânge Porții împotriva interzicerii unei cumpărături de cai. „Este de notorietate publică — spune el — că (în provincii) comerțul de cai, pe care-l fac particularii e foarte considerabil” și că „puterile străine cumpără cai numeroși de remontă pentru cavaleria lor”.[2]
De altfel, după 1780, comerțul austriac se întinde în ambele Principate, urmat fiind de cel german, Produsele manufacturiere ale acestora sunt schimbate pe animale și produse animale[3].
Intr’un hrisov din 1784, domnitorul moldovan Al. Mavrocordat, acordând privilegiu unor negustori armeni pripășiți în Austria, afirmă că aceștia, „prin activitatea comerțului măresc agricultura” și că „e cunoscut că nu puțin folos aduc locuitorilor
