tal politic, dar de dată prea recentă, ca să fi fost în stare să producă rezultate imediate.
Toate aceste împrejurări au contribuit ca muncitorimea să urmeze, prin organizațiile ei, cursul oportunist față de răscoalele țărănești, așa cum i l-a impus conducerea social-democrată.
Pentru clasa marilor proprietari, ne vom mărgini să cităm doar câteva fapte, fără niciun comentar.
„Adevărul”, din 19 Martie 1907, publică următoarele: „De câteva zile, mai ales în momentul când s’au agravat răscoalele, câțiva dintre cei care s’au văzut amenințați în averile lor au început să se împace cu ideea că n’ar fi rău să cerem Austriecilor să ne trimită un corp sau două de armată, ca să reprime mai repede și mai sigur răscoalele.”
„Neamul Românesc”, din Martie același an, scria: „Ca pe vechile vremuri de răzmeriță și neîncredere în noi, Brașovul, Sibiul și Orșova sunt tixite de fugari.” De altfel, această „desțărare” fusese formulată și ca o amenințare, de o delegație a marilor proprietari, într’o audiență cerută la rege, ca să ceară despăgubiri pentru devastările suferite.
Aceasta era atitudinea, dacă putem spune, teoretică, a marilor proprietari. In practică, pe teren, la conacuri și pe moșii, ei au condus, de cele mai multe ori personal, opera de represiune și de sângeroasă răzbunare, făcând liste de proscriși, priveghind sumarele judecăți organizate de ofițeri și subofițeri, bătând și schingiuind cu propria lor mână pe țăranii arestați.
In parlament, deputații conservatori au făcut — e dela sine înțeles — o sistematică opoziție oricăror reforme. De altfel, aceeași atitudine au adoptat-o și marii proprietari liberali.
Mica burghezie nu a avut o atitudine unitară, fiind lipsită de omogenitate. Elementele grupate în partidul conservator democrat care era format, mai ales, de o pătură subțire de liber profesioniști cu o slabă aderență orășenească — au luat o
