priu zis, având o origine și o tradiție muncitorească, forma încă o minoritate. O mare parte era, în primă generație, de extracție țărănească și nu se desprinsese încă definitiv de sat. Constatarea aceasta se aplică mai ales muncitorilor ocupați în petrol, în industria forestieră, alimentară, mine, etc. „La „Steaua Română” erau ocupați 1.400 de muncitori. Mulți dintre ei sunt de prin satele apropiate și se întorc acasă după sfârșitul lucrului de zi sau de noapte.” In industria forestieră „munca este săvârșită de numeroși lucrători, mare parte săteni… Aceștia sunt recrutați de prin satele învecinate și părăsesc fabrica în timpul lucrului (la câmp).”[1]
Această muncitorime, de sigur, ar fi putut juca un mare rol în timpul răscoalelor, tocmai datorită directei ei legături cu satele. Dacă aducea cu sine mai puțină conștiință de clasă și avea un nivel intelectual și ideologic scăzut, această muncitorime aducea în schimb un fond de revoluționarism care nu putea fi ignorat. „In Rusia — scria Lenin — în păturile de jos populare, în sat, există în raporturile agrare multe rămășițe ale feudalismului, din care cauză există în țărănime și în muncitorimea strâns legată de ea, mai mult revoluționarism nemijlocit. Acest revoluționarism conține mai puțină conștiință de clasă proletară și mai multe elemente democratice, și aceasta înseamnă a unei revolte cu conținut burghez democratic.”[2] Acest lucru se putea spune și despre anumite pături ale muncitorimii noastre. Dacă participarea acestor elemente putea fi prețioasă, ele însă nu erau în stare să dea întregii muncitorimi o conducere consecventă și să opună astfel o platformă proprie, muncitorească, conducerii social-democrate oportunisto-intelectuală.
Proletariatul orășenesc, propriu zis, se găsea sub influența și prestigiul intelectualilor din fruntea mișcării. El nu-și putuse forma, în măsură suficientă, cadre ieșite din propriile rânduri. Lupta pe care o desfășurase, după 1905, era singurul său capi-
