unei mișcări revoluționare inconștiente, cum era mișcarea țărănească și a unei mișcări conștiente democratice și revoluționare, pe care noi ca soldați am fi fost chemați s’o înăbușim.”[1] Deci, cu alte cuvinte, împotriva țăranilor care nu au făcut decât „o revoluție inconștientă” muncitorul soldat, membru al mișcării social-democrate, a procedat conform „tacticei juste” când a tras în țărănimea răsculată!
Acest punct de vedere nu constituia o apreciere de moment, ci exprima atitudinea teoretică a conducerii social democrate față de țărănime și de răscoale. In adevăr, în același număr al revistei mai sus citate, mișcările țărănești sunt arătate ca „izbucniri instinctive și trecătoare ale maselor inconștiente”, iar țărănimea „ca o forță distrugătoare, incapabilă de orice operă pozitivă”. „Ideea adevărat socialistă — scria tot „Viitorul Social” — pătrunde mai greu într’o populație de robi, cu un nivel intelectual jos de tot, cu lipsa de cultură și de educație politică cum e țărănimea noastră.”[2] Deci teoreticește, tactica mișcării era susținută cu toată căldura…
Această atitudine explică și pentru ce revendicările țărănimii nu găseau decât o timidă susținere în presa și moțiunile mișcării muncitorești. In primul manifest, deja citat, nu se cere exproprierea marilor moșii și împroprietărirea țăranilor; iar în moțiunea dela 11 Martie, totul este redus, în această privință, la o chestiune formală, juridică. Dacă proprietarul avea act de proprietate, era pus la adăpost de orice eventuală neplăcere. Numai în cea de a doua conferință sindicală, din vara anului 1907, deci după răscoale, în rezoluția votată atunci, se precizează că organizațiile muncitorești susțin țărănimea „în cererea de a i se acorda drepturi politice și pământ”.
Cum se explică atitudinea luată de conducerea social-democrată în 1907? Privind fizionomia acestei conduceri și izvoarele ideologice dela care se adăpa, explicația nu este greu de găsit.
- ↑ „Viitorul Social”, Nr. 2, pag. 187.
- ↑ Ibidem, Nr. 4, pag. 345.
