In actualitatea imediată, pot fi găsite pilde similare și în țările în care abia acum au loc începuturile desvoltării capitaliste — cum sunt țările asiatice — unde țărănimea răspunde la fel: prin revolte.
Acest fel de a reacționa al țărănimii române, ca și al celei ruse, ca și pretutindeni unde întâlnim ridicări revoluționare similare, nu caracterizează țărănimea noastră, așa cum susține Zeletin când se ocupă de 1907, ca un factor reacționar, ci dimpotrivă, mișcările agrare au și la noi un conținut progresist și se situiază pe linia transformărilor viitoare ale întregii societăți românești.
Răscoalele țărănești
Răscoalele țărănești au fost privite, în mod obișnuit, ca izbucniri spontane și ca manifestări sporadice ale unor nemulțumiri adânci, mult timp acumulate în lumea satelor. Ele apăreau, de cele mai multe ori, ca fenomene izolate, fără legătură cu împrejurările și stările interne și cu celelalte mișcări și frământări sociale, concomitente lor. In primul rând, nu cu mișcările și agitațiile muncitorești. Acest fel de a considera răscoalele țărănești a făcut imposibilă înțelegerea și justa lor apreciere.
Există totuși un perfect paralelism între aceste două serii de fenomene. Dacă acestea din urmă nu ating intensitatea luptelor țărănimii, ele nu-și pierd prin aceasta semnificația lor.
Paralelismul între cele două fenomene sociale include și ideea progresivității. Indată după 1880, când se produc primele mișcări agrare, ele au un caracter limitat. In acel moment muncitorimea industrială este abia în curs de formație, deci nu se poate afirma ca o forță socială și politică. Aceasta se reflectează de altfel în structura și ideologia vechii mișcări socialiste, care tocmai atunci ia naștere. Această mișcare era mai mult de structură intelectuală, mic burgheză, decât proletară. In București muncitorimea era ceva mai bine reprezentată; în Moldova însă accentul era pus, mai ales, pe munca între țărani. Deși
