Desvoltarea capitalismului și efectele acestei desvoltări asupra țărănimii
Prima constatare pe care cercetătorul o face, privitor la starea țărănimii în România după 1864, este continua înrăutățire a condițiilor ei de muncă și de viață. Câteva cifre ilustrează suficient mersul acestei înrăutățiri: în 1878, 46% din marii proprietari luau dijmă mai mică, din 1/3. In 1906, numai doi proprietari se mai găseau în această categorie. Proporția dijmei de 1/1 se generalizează pretutindeni. Arenda în bani a crescut și ea, dela 1864 la 1906, la 67% din numărul marilor proprietăți cu 100%, la 13%, cu mai mult de 300%, iar la 3%, din numărul lor cu 500%.
Rușfeturile, acele „daruri” pe care țăranul învoit era obligat să le facă marelui proprietar sau arendașului său, se ridicau la 1906, la 46,7% din valoare, la porumb; la 59,4% la grâu, în raport cu dijma regulată.
După tabelele publicate de Radu Rosetti în cartea sa, deseori citată, prețul muncilor agricole — la muncile învoite — au rămas staționare timp de patruzeci de ani; ba, în foarte multe județe au dat înapoi. Prețurile libere marchează o creștere, dar nu în proporția în care a crescut renta marelui proprietar. Această rentă a crescut într’un ritm direct uluitor.[1] Impletirea relațiilor de producție capitaliste cu resturile iobăgiste a produs asemenea rezultate, ca directă urmare a evoluției generale pe care o trăia România, după 1866.
Sub influența aceluiași proces de pătrundere a capitalismului în viața satului, avem începutul de diferențiere pe care l-am semnalat, având ca urmare formarea unui numeros proletariat agricol. Pe de-o-parte, asistăm în sat la formarea unei pături înstărite, a burgheziei satelor — o pătură destul de subțire — la bază, un proletariat al cărui număr era în necontenită creștere.
Desvoltarea rapidă a marii industrii, cuprinderea din ce în
- ↑ Radu Rosetti, op. cit. p. 527.
