mărfuri. Numai atunci când circulația produselor pe calea schimbului a atins o anumită treaptă, când producătorii destinează în mod regulat o parte din ce în ce mai mare a produselor muncii lor schimbului pe piață, e semn că economia de mărfuri a început să se desvolte.
In tot cursul veacului al 18-lea, relațiile comerciale ale Principatelor Române cu Imperiul Otoman cresc fără încetare. Poarta are drept de monopol asupra exportului Moldovei și Țării Românești. Acestea sunt obligate să aprovizioneze, in primul rând, Constantinopolul și Imperiul cu animale și grâne; numai după satisfacerea trebuințelor acestora, prisosul putea fi negociat în celelalte țări megieșe. Bogățiile în vite cornute, în oi, capre, cai, în miere, apoi într’o serie întreagă de produse animale (unt, seu, lână, piei, carne sărată), în sfârșit grânele, sarea și lemnul sunt bogății atât de mari pentru acele vremuri, încât cu toate obligațiile față de Sultan, se stabilesc legături comerciale cu Polonia, Austria, Prusia, Rusia, Franța și chiar cu Anglia.
In 1760, marele vizir amintește că „s’a obișnuit din vechime totdeauna ca toată mierea, ceara, untul, săul, lâna, pieile, carnea sărată, boii și alte vite pe care le produce Țara Românească și Moldova… să fie cumpărate de acei negustori care erau obișnuiți a le duce la Strălucita Poartă”. Acum însă aceste produse sunt expediate de „precupeții greci, armeni și evrei în Polonia, Ungaria, Germania, Veneția, Ragusa”.[1]
Un călător, Boscovici, trecut prin Moldova în anul 1761, afirmă că ar fi fost „asigurat” că într’un singur an au fost vânduți Sileziei 40 de mii de boi bine îngrășați. Același călător vorbește de un export de 10.000 de cai, de 100 până la 300 de mii berbeci, de 3000 de mii chile de grâu. Un singur comerciant a vândut la Constantinopol 60.000 berbeci.[2] In 1760, se exportau lemne prin Galați.[3]
- ↑ N. Iorga, Istoria comerțului românesc, II p. 45
- ↑ T. Codrescu, Uricariul, XIV, p. 289
- ↑ N. Iorga, op. cit. p. 44
