învoiți și a celor străini, care contractau cu proprietarul chiar în timpul muncilor agricole, era în creștere. Nu se poate nega că apariția, după 1864, a muncii salariate — chiar cu aceste îngrădiri — a însemnat un important pas înainte în introducerea raporturilor de muncă bazată pe salar, deci a dus la încetățenirea unor raporturi capitaliste.
In ce privește contractul de arendă — bani pentru pământ — faptul pe care îl subliniază Ionescu-Sisești că „arendașul speculează nevoia de pământ a țăranului” și-i lua astfel un preț urcat, nu schimbă, în sine, natura contractului încheiat. La arenda plătită în muncă, interveneau două operații: se fixa întâiu prețul muncii, apoi al arenzii. Printr’un asemenea calcul se uneau cele două metode de mai sus, într’una singură. „Arenda — spune același autor — se evalua scump și munca se evalua eftin”. Aici, inegalitatea condițiilor în care se contracta apăreau sub dublul lor aspect, ceea ce făcea aceste contracte atât de împovărătoare; dar, așa cum am arătat, inegalitatea este o împrejurare exterioară și nu modificatoare a contractului în sine.
Celelalte două sisteme din urmă, „munca în dijmă” și „dijma la tarla”, poartă un vădit caracter pre-capitalist. In ele se reflectează cel mai bine rămășițele economiei naturale și, alături de clacă, rusfeturi și plocoane, rămase ca obligații în seama țărănimii, toate acestea constituesc elementul net iobăgist în raporturile agrare dinainte de 1918.
Apariția unei rente în bani — pe lângă dijma în producte — pe care o semnalează Radu Rosetti în Muntenia, unde dijma era foarte răspândită, dacă însemna o îngreuare a sarcinilor pe care avea să le suporte țărănimea, marchează totuși, deși foarte lent, drumul spre transformarea însăși a dijmei în rentă bănească, operație care poartă un caracter, de astădată, net capitalist. Faptul însă că această rentă nu înlocuește dijma, că dijma se menține mai departe, că, la rândul ei, renta în bani e transformată în muncă, dovedește tocmai puterea de rezistență a
