cerile legate de export și import. Băncile vor finanța masiv industria numai după 1900.
Deci, în măsura în care întâlnim capital autohton în industria din România, el se naște pe căi similare formării lui în apus. Doar că exploatarea colonială a fost aici înlocuită cu jefuirea sistematică a țărănimii române. Formele pe care le-a luat acumularea primitivă la noi, le-am văzut într’un capitol anterior. In cursul secolului trecut, aceste forme și-au schimbat doar numele…
Alături de capitalul autohton, apare ca principal finanțator al industriei românești și capitalul străin.
In această privință, socotim necesar să facem distincția pe care o găsim la Hilferding[1] între „capitalul exportat” și „capitalul transferat”, între „exportul de capital” și „transferul de capital”. Capitalul, străin ca origină, deși aparține unui ne-național, dacă învestit în industria unei țări rămâne încorporat economiei ei, trebue considerat ca un capital transferat și nu exportat. Profitul rămâne în țară și este consumat aici. „Capitalul de export”, adică acea valoare care este menită să producă în străinătate plus valoare — continuă dimpotrivă să rămână și după aceea parte integrantă a capitalului național al țării de origină, țară către care se îndreaptă și profitul realizat.
Pentru noi distincția este importantă, deoarece o mare parte din capitalul străin, mai ales al întreprinderilor individuale care formau majoritatea până la sfârșitul secolului trecut, precum și o parte a capitalului evreesc, învestit în industrie, era de fapt un capital transferat și nu exportat. El s’a integrat economiei românești, iar urmașii celor care l-au adus în țară au intrat, de fapt, dela început, în colectivitatea autohtonilor. In sprijinul acestei afirmații pot fi aduse zeci și sute de exemple.[2]
Capitalul de export a jucat și el un însemnat rol, mai ales în industria petrolului, a zahărului, și în cea forestieră. In 1914,
