„Ceea ce caracterizează epoca capitalistă este faptul că pentru muncitor, însăși puterea sa de muncă ia forma unei mărfi care-i aparține, deci munca sa ia forma muncii salariate.[1]
Despărțirea muncitorului de mijloacele de producție și de subsistență și monopolizarea acestora în mâna unei clase care le stăpânește, au creeat condițiile istorice ale nașterii capitalismului. Astfel apare capitalul industrial. Formarea lui și posibilitatea de desvoltare este condiționată de preexistența schimbului de marfă și a circulației banului — operă pe care o îndeplinește, în faza precapitalistă, capitalul comercial și cel de camătă.
Noua formă de producție începe atunci când „același capital individual ocupă în același timp un mare număr de lucrători, lărgind astfel procesul muncii și furnizează un produs, din punct de vedere cantitativ, pe o scară mai ridicată”.[2]
Din punct de vedere istoric, deși primele începuturi ale acestui nou fel de producție, a producției capitaliste, se întâlnește în orașele italiene încă în secolul al XIV-lea și al XV-lea, despre o epocă capitalistă propriu zisă nu se poate vorbi decât din secolul al XVI-lea. Acolo unde apare capitalismul, iobăgia a fost desființată, iar orașele libere sunt în decădere.[3]
Așa s’au petrecut lucrurile în apusul Europei. In centrul și răsăritul continentului, același proces are loc mult mai târziu și se întinde până în mijlocul secolului al XIX-lea, păstrând anumite caracteristice proprii.
Privind deci, din acest punct de vedere, evoluția României, este firesc să ne întrebăm: care este drumul pe care l-au parcurs stările dela noi după 1866?
Am semnalat de câteva ori in paginile precedente faptul că munca salariată își găsește întrebuințarea în Principate odată cu apariția primelor întreprinderi industriale, adică din secolul al XVIII-lea. Totuși, așa cum nu se poate vorbi în veacul al XIV-lea
- ↑ K. Marx, Das Kapital, I. p. 126.
- ↑ Ibidem, p. 269.
- ↑ Ibidem, p. 647.
