In calitate de fabricant, Kogălniceanu furnizează postavul trebuincios armatei, până în momentul intrării sale în Minister. De altfel calitatea de fabricant a lui Kogălniceanu naște și o vie polemică.[1]
Mai mult decât „exemplul lui Stein” mai direct decât „spiritul european” și „achizițiile berlineze”, calitatea de mare fabricant explică atitudinea lui Kogălniceanu față de problema țărănească. Vorbind în numele acelei părți din burghezie care reprezenta începuturile capitalismului în România, tocmai sub forma desfășurării capitalului industrial, nu numai că el nu putea privi ca legitimă menținerea marii proprietăți și a regimului iobag, dar își dădea seama că desvoltarea României era legată de îngrădirea celei dintâi și distrugerea celui din urmă.
In sânul liberalismului de după 1848, Kogălniceanu reprezenta deci tendințele antiiobăgiste, pentrucă el este unul din tipicii purtători de cuvânt ai începutului de industrializare a țării.[2] Calitatea lui de mare proprietar nu-l va împiedeca să joace acest rol. Această explicație, singura în concordanță cu realitatea și cu metoda de cercetare marxistă aplicată istoriei României, infirmă și opinia d-lui Rădăceanu. D-sa afirmă că dacă în lupta încinsă, revoluționarii burghezi susțineau, în contradicție cu boierimea, emanciparea țăranilor, „nu trebue să uităm că ei nu erau reprezentanții unui capitalism național, ci însăși exponenții invaziei capitaliste europene”.[3]
- ↑ Kogălniceanu este acuzat, în ședința din 1 Decemvrie 1860, de Rosetti, că a furnisat armatei postav și după intrarea sa în minister. Prințul Ghica apără pe Kogălniceanu, arătând că „un mare fabricant nu poate fi oprit de a ajunge ministru”.
- ↑ Grija lui față de capitalul industriei o găsim și într’un articol din Steaua Dunării 17 Februarie 1860. După ce se pronunță pentru protecționism, el scrie: „Voi stărui pentru ocrotirea comerțului și a industriei naționale, care de abia născândă are trebuință de o deosebită îngrijire din partea guvernului”.
- ↑ Lotar Rădăceanu, Oligarhia română în Arhiva pentru știința și reforma socială, (1924), p. 502.
