In literatura noastră sociologică, s’a analizat pe larg legea tocmelilor agricole. S’au discutat și criticat dispozițiile cuprinse în diferitele ei articole, s’a subliniat însemnătatea măsurilor hotărîte, s’a căutat cu grijă în nomenclatura sociologică un nume adecvat pentru ceea ce reprezenta ea. Dar nimeni nu și-a dat încă osteneală să facă istoricul nașterii acestei legiuiri, atât de importantă pentru întreaga evoluție economică și socială a păturii țărănești din România. Acest istoric este însă deosebit de interesant.
Coșmarul de care vorbise Barbu Catargiu apăsa asupra marii proprietăți. Reprezentanții ei cer, imediat după reforma agrară, intervenția legiuitorului. Se accentuiază nevoia unei legi care să impună țăranilor respectul învoielilor agricole. Dela început, însă, s’a cerut o lege specială. In raportul care însoțește primul proiect de lege al tocmelilor agricole, prezentat consiliului legislativ al consiliului de Stat la 25 Septemvrie 1865, se spune „din timpii cei mai vechi agricultura a fost obiectul unor legi excepționale”. După un asemenea preambul, se poate ușor înțelege caracterul legii cerute. Proiectul depus pe biroul camerei, în ședința din 10 Decemvrie 1865, este luat în discuție și votat numai după 11 Februarie 1866. Și atunci, după cum vom vedea, cu agravante modificări.
Este întâmplătoare această împletire între depunerea și amânarea discuției legii tocmelilor agricole, cu cele petrecute în noaptea de 11 Februarie? Noi credem că nu.
Care era semnificația reală a acestei legiuiri atât de arzător dorită de marea proprietate?
Legea tocmelilor agricole a scos întreaga țărănime, proaspăt liberată de jugul boierescului, de sub puterea legilor obișnuite și a Constituției, dând-o pradă, legată de mâini și de picioare, marilor proprietari.
Ce putea trage în balanța istorică tronul lui Cuza în fața unei asemenea fericite perspective pentru latifundiarul moldo-valah!
Economia acestei legi se poate rezuma într’o singură frază:
