propriul ei pământ. In adevăr, în întreaga literatură a anului 1861—64, ieșită din pana reprezentanților autentici ai marii proprietăți, este exprimată în termeni categorici, alături de afirmarea dreptului ei de proprietate absolută, teama că — prin desființarea boierescului — renta pământului va scădea, crescând prețul muncii țăranului, devenit liber. Intr’o broșură publicată la 1860, Barbu Catargiu, șeful nediscutat al „albilor”, afirmă: „Dintre toate chestiile însă… cea mai gravă, cea mai fierbinte este fără îndoială aceea a proprietății, sau mai bine spus a țăranilor. In adevăr, această chestie apasă ca un coșmar”.[1] După reforma agrară și refuzul țăranilor în anul 1864—65, de a se învoi pe moșiile boierești, coșmarul devenise realitate.[2] Asigurarea mâinii de lucru, în asemenea condiții încât să asigure marii proprietăți vechile câștiguri — iată problema care devenise pentru ea de o imediată și importantă însemnătate.[3]
Asigurarea unor noi mijloace de înrobire a muncii țărănești — iată ce cereau marii proprietari. Pentru atingerea acestui scop, Cuza era o piedecă. Și piedeca trebuia înlăturată. Iar faptul că în fruntea conspirației dela 11 Februarie, alături de oamenii marii proprietăți se găseau foștii pașoptiști, Rosetti și Brătianu, arată și mai clar indestructibilele legături care uneau pe „albi” și pe „roși” în ofensiva pornită împotriva țărănimii.
- ↑ „Incă câteva idei asupra proprietății în Principate.” Acte și legiuiri, IV, p. 542.
- ↑ „In țara românească, în primii ani care urmară după legea agrară, țăranii liberați de clacă nu mai munciră de loc pentru arendași, ci se mărginiră a lua dela ei prisoase în dijmă, pe care le căpătară în condițiuni mai prielnice decât în trecut.” Radu Rosetti, op. cit. p. 442.
- ↑ „La promulgarea legii de împroprietăriri, două mari interese erau în joc. De o parte, temerea proprietarilor de moșii… că împroprietărirea țăranilor îi privează de brațele lucrătoare ce le erau asigurate prin instituțiunea „clăcii”. R. S. Câmpeanu, O ochire asupra stării sociale a țăranilor români, 1872. In același timp, consulul francez Tillos scria la 30 Martie 1864: „Legea rurală a produs aici o panică înfricoșătoare… Nu împărtășesc de altfel asupra ansamblului legii opiniile exagerate ale proprietarilor” (citat în Xenopol, op. cit., II, p. 345).
