Ceea ce voim însă să reținem de pe acum, este că reforma agrară și lărgirea dreptului de vot în loc să fi fost fructul străduințelor liberalilor, deci a burgheziei pe care aceștia de fapt o reprezentau, au fost impuse printr’o lovitură de Stat, venită în sprijinul curentului reprezentat de Kogălniceanu.
Contrazicerile, pe care le afirmam la începutul capitolului de față, au dus la această situație aparent paradoxală. Inainte de a arăta cauzele care au creeat-o, să cercetăm motivele și desfășurarea conflictului intervenit între reprezentanții păturilor posedante și Cuza, conflict care s’a terminat cu detronarea lui.
Și aici este nevoie să înlăturăm falsificările — conștiente sau nu — dar extrem de numeroase, de care este plină istoria oficială.
Adevărata cauză a răsturnării lui Cuza
Xenopol explică alegerea lui Cuza în Moldova, datorită și împrejurării că el „nu s’a afirmat prea pe față partizan al țăranilor”.[1] Exponent al micii boierimi de țară, fost militar activ, Cuza — tocmai pentrucă era o figură ștearsă — a fost ridicat în domnia ambelor Principate. Totuși, el n’a acceptat să fie un instrument docil, în mâna celor care, politicește, dețineau atunci întreaga putere. Deputatul Galaților, din divanul ad-hoc, a fost, dimpotrivă, în timpul domniei lui, un partizan hotărît al desrobirii țăranilor. Acest fapt a contribuit în mod hotăritor la răsturnarea lui.
Conflictul ascuțit, izbucnit între domn și majoritățile parlamentare conservatoare, a fost prilejuit de refuzul promulgării legii lui Barbu Catargiu. Pretextul invocat de opoziție era „tăgăduirea de către guvern a drepturilor de căpetenie ale reprezentanței naționale”, „desordinea cea mare din finanțe”, „nesincera funcționare a mecanismului constituțional”, etc. Toate aceste învinuiri, pe care, alături de conservatorii din 1862, le vor aduce cu un an mai târziu și liberalii, erau adresate, nu vremelnicului guvern, prezidat de N. Crețulescu, ci chiar lui Cuza.
- ↑ A. D. Xenopol, Cuza-Vodă, p. 24.
