străzile orașului, silind pe staroste să ușureze patenta. Autoritățile arestează capii demonstrației. Atunci, „a doua zi, grupe numeroase, după ce au devastat câteva prăvălii și case, au venit armate cu puște și ciomege să dae năvală la prefectură”.[1] Armata i-a împrăștiat. Rezultatul împrăștierii: zece morți și răniți. Aceasta, după cifra oficială. Deși relatările sunt ale unui ziar guvernamental de pe vremuri, se poate totuși vedea seriozitatea ciocnirilor. Iar prezența „industrialilor” — nume dat elementelor proletare și semiproletare de atunci — arată și mai clar că nu doar o chestiune fiscală scosese mulțimea pe stradă. Turburări similare izbucnesc și la Ploești, unde cad de asemenea morți și răniți. Și aici „pretextul fiind patentele; dar de fapt cei ce erau pe stradă la Craiova, erau mai ales oamenii ce nu plăteau patentă… la Ploești patentarii sfătuiau liniștea, iar cei ce nu plăteau patentă erau pe stradă și sfărâmau casele patentarilor și mai ales a patentarilor liberali”.[2]
Erau oare aceste turburări orășenești complet străine de starea de spirit a satelor? Același ziar guvernamental, comentând întâmplările dela Craiova și Ploești, este silit să amintească de „cele trei baze pe care se reazimă astăzi naționalitatea română și prin care se poate întări: unirea completă a Principatelor, întinderea legii electorale, îmbunătățirea soartei țăranilor”.[3]
Că manifestațiile orășenești, cu un sfârșit atât de sângeros, reflectează starea de spirit din țară și nu sunt simple nemulțumiri locale, se poate vedea mai bine din presa opoziției și în special, din articolele publicate de către „Românul”. Astfel, acest ziar este constrâns să constate că nu impozitele noi sunt cauza mișcării, căci și „la alte epoci s’au pus impozite în țara noastră… ele n’au dat loc celui mai mic conflict”. Amintind turburările agrare și orășenești, ziarul scrie[4]: „toate acestea nu pot proveni
