„Că până în ziua de azi toate sarcinile cele mai grele asupra noastră au fost puse, și noi mai de nici unele bunuri ale țării nu ne-am îndulcit, iar alții fără să fie supuși la nicio povară, de toată mana țării s’au bucurat; că noi biruri grele pe cap am plătit; oameni de oaste numai noi am dat; ispravnici, judecători, privighetori numai noi am ținut; drumuri, poduri și șosele numai noi am lucrat; beilicuri, podvezi și havale numai noi am făcut; boierescuri, zile de meremet numai noi am îndeplinit; clacă de voie și fără voie, numai noi am dat… Câtu-i Dunărea de mare și de largă, curge râul sudorilor noastre, se duce peste mări și peste hotare, acolo se prefac în râuri de aur și de argint și curg iarăși înapoi de se revarsă în țara noastră; iar noi, nici rânduială, nici dreptate nu am avut. Când ne-am jăluit, când ne-am tânguit păsurile, când ne-am spus nevoile: ispravnicul ne-a bătut, privighetorul ne-a bătut, jandarmul ne-a bătut, posesorul ne-a bătut, boierul ne-a bătut; cine s’a sculat mai de dimineață, cine a fost mai tare, acela a fost mai mare.”
Cererile cu care delegații țărani moldoveni își încheie întâmpinarea sunt — pe lângă desființarea bătăii, oborîrea tuturor beilicurilor și havalelor și înlocuirea lor cu un bir pe avere — desființarea boierescului prin „răscumpărarea de robia în care suntem” și asigurarea „dreptului de a ne lucra pământul trebuitor pentru hrana noastră și a vitelor noastre, fără să ne poată alunga nimeni de pe dânsul”, până la concurența a 2/3 din marile moșii.[1]
- ↑ Intreaga întâmpinare este citată de Radu Rosetti, în volumul Pentru ce s’au răsculat țăranii? pag. 287. Radu Rosetti crede că autorii acestei întâmpinări nu trebuesc căutați în rândurile sătenilor, ci a unora dintre deputații micilor proprietari, aleși ai orașelor. In special, îl crede autor pe Mălinescu. Argumentele pe care istoricul moldovean le invoacă nu sunt convingătoare. Asemănarea de conținut între această întâmpinare și amendamentul propus de un grup de deputați ai micii boierimi, în frunte cu Neofit Scriban și V. Mălinescu, poate să ducă la concluzia unei inspirări unice. Frumusețea limbii și cultura pe care o dovedește întâmpinarea nu sunt însă decât expresia nemijlocită a unor dureri și nevoi simțite direct de masa țărănimii iobage. Nu trebue uitat că în comisia pentru pregătirea legii agrare, în 1848, sătenii Lipan, Scurtulescu, Buga și Cojocaru, au ținut același limbaj, într’o formă tot atât de minunată, ca și aceea în care este scrisă întâmpinarea de mai sus.
