variind dela 24,6 milioane și 37,7 milioane, cu variații mari dela un an la altul.
Numărul stabilimentelor industriale crește și după 1850. Astfel se constată din datele statistice că până la 1863 se înființează încă 7.749 asemenea întreprinderi, față de 2.967, dela 1830—1840 și de 2.032, dela 1840—1850. Numărul lucrătorilor întrebuințați aici este de 28.352, dintre care 1.318 femei și 1.198 copii până la 16 ani, restul fiind bărbați.
Din totalul întreprinderilor industriale care funcționau în 1863 — 12.867 — ceva mai puțin de jumătate — aveau ca forță motrice apa, fiind mori. Numai 171 aveau motoare cu vapori. Marea majoritate era plasată în mediul rural și numai 2.486 în cel urban. Considerând natura producției diferitelor categorii de întreprinderi, vedem că cele mai multe prelucrau materii prime agrare — morile și velnițele, produsele manufacturate, postavurile, pieile, materialul lemnos, etc., formau numai o mică fracțiune din valoarea totală.
Dintre aceste întreprinderi se va naște, în cursul deceniilor care urmează, în România, unele din marile fabrici.
Divanul ad-hoc și chestiunea țărănească
Divanul ad-hoc al Moldovei își deschide ședințele la 24 Septemvrie, iar cel al Munteniei, la 30 Septemvrie 1857. Pe ordinea de zi al celui muntean, în afară de chestia Unirii și a domnitorului străin, nu figurează niciun punct privitor la organizarea lăuntrică. Elementele progresiste — foștii conducători pașoptiști în frunte cu I. C. Brătianu, C. A. Rosetti și frații Golescu, de curând întorși din emigrație — argumentau lipsa chestiunii țărănești de pe ordinea de zi a adunării, prin frica pe care o aveau să nu se producă în sânul celor aleși o desbinare, primejdioasă Unirii.
Incercarea de a ocoli discuția în jurul reglementării relațiilor dintre marii proprietari și țăranii iobagi, în divanul ad-hoc al Munteniei, nu reușește. Delegații țărani au impus această discuție. Țăranul Lupescu, în numele celor ce l-au tri-
