niul de viață al capitalismului european, Principatele sunt în primul rând furnizoare de materii prime agrare. Aportul lor pe piața europeană este aproape exclusiv format din grâne și animale. De stăpânirea pământului și de putința unei cât mai intense exploatări a muncii țărănimii, erau legate, deopotrivă, interesele marilor proprietari, cât și ale tuturor categoriilor, care se îmbogățeau din comerț, precum și ale tuturor care înfloreau pe baza relațiilor existente.
Am văzut cum orice reformare a acestor relații a fost sabotată în timpul revoluției. Totuși necesitatea unei schimbări a raporturilor de până atunci se făcea din ce în ce mai simțită, tocmai pe măsura desvoltării capitaliste a Principatelor. Dar alături de forțele interne — prea slabe ca să impună această schimbare — se produc intervenții externe în aceeași direcție.
Primul intervenient — după 1848 — pentru îmbunătățirea stării țărănimii române este… sultanul Turciei, Abdul Medjid, „cel mai cumplit autocrat al vremii” — cum îl numește Radu Rosetti. Recomandarea pe care o face este cuprinsă în convenția dela Balta-Liman. Pentru clasele stăpânitoare nu poate fi laudă mai mare! Noi legiuiri, modificatoare ale Regulamentului, sunt promulgate în 1851. Ele nu schimbă însă cu nimic fondul relațiilor existente, deși aduc oarecare ușurări de dijmă și muncă. Mai important este însă că în cuprinsul acestor legiuiri apare formulată definirea situației țăranului drept „chiriaș” pe pământul, socotit definitiv ca aparținând marelui proprietar. In același timp, învoielile agricole existente se socotesc provizorii, „până când se vor putea introduce și în Valahia învoieli de bună voie, pentru fiecare în parte, la care învoieli privește mai ales duhul acestei legiuiri” (art. 140). Se desemnează, clar, tendința marii proprietăți, care va lua formă concretă în desbaterile reformei dela 1864, de a deposeda, în masă, țărănimea de drepturile ei asupra pământului.
A doua inițiativă, de astădată cu mai multă greutate, vine din apus. Conferința dela Viena (1855) și cea dela Constantinopole (1856) subliniază necesitatea reformelor. In tratatul dela
