capitalului francez, încă sub domnia lui Cuza, aceasta nu infirmă motivele reale care au dictat lui Napoleon acțiunea sa.[1]
Să cercetăm acum atitudinea diferitelor pături sociale din Principate, față de unire.
Astfel cum s’au desfășurat lucrurile intre anii 1857-59, s’ar părea că mișcarea unionistă a întrunit unanimități, mai ales în păturile conducătoare. Aderarea marii boierimi la actul unirii, pe care istoriografia oficială, și chiar un cercetător luminat cum este Xenopol, o subliniază, n’a fost totuși nici atât de unanimă și nici, mai ales, desinteresată. In sânul acestei mari boierimi, atât în Muntenia, dar mai ales în Moldova, se produsese o spărtură. Familiile boierești, a căror putere și vază politică se datora mânuirii aparatului de stat, s’au declarat dela început anti-unioniste. In această categorie erau: Sturzeștii, Ghiculeștii, Balș, Rosnoveanu, Catargi, Moruzi, Soutzo, Calimachi și alții.[2] O întreagă literatură anti-unionistă se naște. Broșura lui N. Istrate „despre chestia zilei” (Iași 1856) și ziarul „Nepărtinitorul” furnizau mișcării argumente adecvate. Intreaga tabără anti-unionistă lucra după inspirațiile consulului Austriei, Gaedel și în legătură directă cu Poarta.
Dimpotrivă, marea boierime dela țară, a cărei forță socială și politică era, în primul rând, stăpânirea pământului, se declarase pentru unire. Figura reprezentativă a acestei boierimi este Rosetti—Tețcanu.
Toate aceste frământări au avut loc în Moldova. Situația
- ↑ Că înșiși pașoptiștii își dădeau seama de natura interesului pe care-l purtau puterile apusene Principatelor, o dovedește următorul pasaj al lui C. A. Rosetti, adresat lui A. Panu, în 1864, pe când acesta din urmă se afla în străinătate: „Nu uita că englezilor trebue să le vorbești de comerciu, mine, păduri, căi ferate, petrol, canalizările râurilor… Bogățiile României sunt mari și noi am voi să le dăm englezilor (și francezilor)”.
- ↑ „Unirea este mai populară în districte decât în Capitală,” scrie consulul francez Place, la 4 Iulie 1856. Opoziția anti-unionistă „se mărginește la un mic număr de boeri conpetitori la domnie, la creaturile lor”. Acte III, pag. 561.
