principale participante la conferința diplomaților mai sus pomenită, Rusia se ținea în rezervă, cu gândul de a folosi în propriul ei interes disensiunea produsă între marile puteri pe chestia unirii. Anglia adoptă o poziție echivocă pentru a nu-și îndepărta simpatiile de care avea nevoie în planurile ei proprii din Orient. Franța era, în concernul european de atunci, cel mai consecvent apărător al unirii. Acest interes pe care-l purta Franța napoleoniană țărilor dunărene, nu avea la bază recunoașterea „comunității de origină”, „latinitatea” sau „simpatia” lui Napoleon III, față de naționalitățile asuprite ale Europei, așa cum afirmă manualele de istorie, ci motive mult mai prozaice. Bicisnic imitator al celuilalt Napoleon, el urmărea vaste planuri expansioniste: întinderea influenței politice a Franței în Europa, sub imperiul nepotului, cât fusese sub cel al unchiului. Aceasta era doar una din dorințele ascunse ale lui Napoleon al III-lea. Numai că acum timpurile se schimbaseră. In locul cuceririlor armate, trecea pe primul plan expansiunea economică. Puterea militară era cel mult suportul puterii acaparatoare a capitalismului. In adevăr, V. Alecsandri, într’o scrisoare trimisă lui Cuza la 25 Februarie 1859, formulează astfel ajutorul pe care Napoleon al III-lea îl promite Principatelor: pe lângă furnizarea de armament și ofițeri, se vor trimite ingineri pentru toate trebuințele țării; oameni speciali pentru deschiderea de fonderii și uzine… și se va ocupa și de împrumutul bănesc ce voim a face”.[1] Pe lângă ingineri și ofițeri, sosesc atunci industriași ca Lemaître și Godillat și o serie întreagă de concesionari pentru înființarea de căi ferate, societăți industriale, organizarea navigabilității pe Prut, etc.
Dacă planurile expansioniste ale lui Napoleon nu au putut fi realizate, ba chiar s’a născut și o acțiune împotriva emisarilor
