ca să impună țărănimii române aceleași obligații pe care avea să le suporte în regim feudal și țărănimea din alte țări. Vecinirea, șerbirea țărănimii — terminată in Muntenia la sfârșitul secolului al XVI-lea, în Moldova cu un secol mai târziu — apropie și mai mult starea țărănimii române de cea din apusul sau centrul Europei. Dar încăodată, șerbia nu aduce, din punctul de vedere care ne interesează, niciun element nou.
Toate acestea ne îndreptățesc să afirmăm existența unei regim feudal in Principate, până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Pentru ce numai până în acest moment?
In prima jumătate a acestui secol, asistăm la trecerea din regim feudal la regim iobăgist. Această trecere nu se va face brusc, ci treptat, consfințirea legală a noului regim urmând să vină târziu, abia la începutul secolului al XIX-lea.
Care este caracteristica regimului iobăgist, privit din același punct de vedere, adică al raporturilor de producție?
Dacă pentru regimul feudal, existența rentei în produse constituia trăsătura sa esențială, în regim iobăgist apare drept principală îndatorire a țărănimii renta în muncă. Schimbarea este profundă. Țăranul nu mai produce plus-productul în gospodăria lui, ci munca pe care o face pentru stăpânul moșiei este despărțită de cea cheltuită cu propria lui întreținere. „Munca necesară pe care, de pildă, țăranul valah o îndeplinește pentru întreținerea sa, este separată, în spațiu, de munca în plus, executată pentru boeri. Una o îndeplinește pe propriul lui pământ, cealaltă pe pământul stăpânului.”[1]
Odată cu apariția rentei în muncă, devenită obligația principală a țărănimii, apare și tendința stăpânului moșiei să limiteze dreptul de folosință al țărănimii asupra pământului. Din punctul de vedere al cadrului economic general, în care apare regimul iobăgist, asistăm la desvoltarea economiei de schimb, pe seama economiei naturale, aflată în floare, în regim feudal.
- ↑ K. Marx: op. cit. vol. I pag. 186.
