social și politic, excluderea noilor deținători ale forțelor capitaliste — în primul rând deținători ai banului, reprezentanți ai capitalului comercial și cămătăresc — dela exercitarea puterii statale, producea acea discrepanță caracteristică regimurilor istoricește condamnate.
Pentru toate aceste motive, procesul transformărilor sociale, întrerupt în 1848, a fost reluat. Numai că rolurile s’au schimbat întru câtva. Și în Principate „cioclii revoluției din 1848 au devenit executorii ei testamentari”, ca să utilizăm expresia lui Engels, aplicată Germaniei. Transformările pe care forțele revoluționare n’au reușit să le impună de jos în sus, prin mijloace adecvate și, mai ales, radicale, și-au găsit începuturile de realizare de sus în jos, pe calea domoală a reformelor și în atmosfera călduță și blajină a compromisului, intervenit între oamenii vechiului și noului regim.
Dar asemenea mijloace și asemenea căi în a rezolva problema socială la un moment dat, chiar dacă se urmărește un obiectiv identic, nu produc același rezultat. Nici ca formă și cu atât mai puțin, ca fond. Deslănțuirea forțelor populare în 1789 în Franța a îngropat pentru totdeauna sub ruinele Bastiliei, odată cu regimul privilegiilor, și întregul regim social. Drumul desvoltării nestânjenite a forțelor de producție capitaliste a fost astfel deschis, iar era stăpânirii burgheziei definitiv asigurată. Restaurația din 1815 nu a putut reînvia trecutul. Marea revoluție făcuse muncă prea temeinică, încât aristocrația, rămasă după naufragiu, să mai reprezinte o forță reală. Dimpotrivă, în Germania, unde revoluția din 1848 nu a putut face o operă de epurație analoagă, regimul burghezo-capitalist ca regim social a cunoscut o ascensiune lentă.[1] Rămășițele feudale au fost o per-
- ↑ Urmările revoluției din 1848 în statele germane au fost de sigur altele decât în Principate. Dar liniile desvoltării ulterioare, bineînțeles păstrând și proporțiile și deosebirile de natură, au puncte comune. De pildă: reforma agrară în Prusia a început, în adevăr, la 1807, dar ea este legalmente terminată abia la 1870. In celelalte state germane, chiar mult mai târziu. Claca și dijma sunt desființate în întreaga Germanie numai după 1848.
