Tabacii, alături de muncitorii dela zalhanale, constituiau o categorie muncitorească destul de bine conturată. Cei dintâi erau concentrați într’o mahala, care număra peste 6000 de familii.[1] Lor li se alăturară muncitorii din fabricile și atelierele de atunci: pânzari, brutari, croitori, etc.
Deși nu făceau parte din populația bucureșteană, vom aminti aici și pe „ciocănași” — participanți și ei la mișcare. In „Schiță asupra stării economice a Românilor în secolul al XVIII-lea”, Aurelian arată că „ciocănașii erau lucrătorii liberi, salariați, în ocnele de sare.[2] Ei se întâlnesc deci cu o jumătate de secol mai înainte. Iar N. Iorga arată că la 1832, „1200 de muncitori dădeau pentru Țara Românească 45 milioane kg. de sare.”[3]
Meseriașii, în păturile lor inferioare — calfe și ucenici — participară și ei la mișcările de stradă.[4] Apoi negustorii mici, băieții de prăvălie, etc.
La toți aceștia se adăuga, fără îndoială, un mare număr de muncitori fără calificare sau de elemente declasate, care formau majoritatea populației „mărginașilor”. Aceste elemente au putut fi atrase în mișcările de stradă, dar ele nu apar în primele rânduri, după cum nu ele le dau conținut propriu zis. Dovadă că atunci chiar când s’au devastat locuințele capilor plănuitei lovituri din 30 Iunie, nu se semnalează nici jafuri, nici prădăciuni.
Muncitorimea nu apare în revoluția pașoptistă pe o platformă proprie, apărând interese și obiective distincte, afirmând o ideologie deosebită. Nici ea, nici conducătorii revoluției nu o priveau ca pe o categorie socială distinctă de masele poporului, în general. Astfel, dacă în proclamația dela Islaz negustorimea este pomenită, despre meseriași și, cu atât mai puțin despre muncitori, nu se găsește niciun cuvânt. Nu vom avea deci reven-
