soptistă a fost expresia unui conflict social și nicidecum „doar ecoul unor ideologii umanitare fără niciun substrat economic”, așa cum afirmă Lovinescu.[1] Acest substrat a existat — dar nu în forma și conținutul pe care le întâlnim în apus. Vechiul regim — cu întreaga lui suprastructură — constituia o piedecă în lărgirea cadrului economic, în care activau mânuitorii capitalului comercial și cămătăresc. Și ceea ce este mai important, îngrădea posibilitatea desvoltării forțelor de producție, spre capitalism. Contrazicerile pe care le-am semnalat ca punct de plecare al revoluției dela 1821 sunt după un sfert de veac adâncite, iar forțele menite să le înlăture, în creștere. De aceea, revoluția pașoptistă nu constitue decât continuarea amplificată și adâncită, a celei din 1821.
Iar lipsa de fermitate și de consecvență revoluționară, semnalate atunci, le găsim sub o formă oarecum schimbată la urmașii generației, care, strămoși ai burgheziei de mai târziu, n’au condus, ci s’au lăsat conduși în mișcarea insurecționară pe care au deslănțuit-o, radicalismul lor fiind aparent și, cel mult, de limbaj. La baza uneia, ca și a celeilalte revoluții, găsim în continuare aceleași elemente determinante de natură economică și socială.
Am vorbit în paginile acestui capitol, tot timpul, de „masele populare”, de „masele bucureștene”, etc. Cine formau aceste mase? Cine erau „vagabonzii și desculții” pe care îi insultă dușmanii revoluției pașoptiste?
In proclamația pe care o dă guvernul provizoriu după întoarcerea sa în Capitală, la începutul lunii Iulie, se spunea: „Un tipăt de libertate scoase junimea, corpul negustorilor și meseriașilor. Capitala întreagă fu în picioare.”[2] Iar în scrisoarea trimisă de Ministerul de Externe, din același guvern, lui I. Ghica, la Constantinopol, referindu-se la evenimentele dela 30 Iunie, stătea scris: „Mai mult de 30.000 de cetățeni erau acolo,
