Revoluțiile de până acum — scrie Marx, în „Klassenkämpe in Frankreich” au adus la înlocuirea unei minorități prin alta. „După primul succes, de obiceiu, minoritatea victorioasă se divide: o jumătate este mulțumită cu cele deja câștigate, cealaltă jumătate voiește să meargă mai departe, formulează alte cereri care, cel puțin parțial, corespund intereselor, adevărate sau aparente, ale maselor populare.”[1] Găsim, în anumită măsură, același fenomen pe care Marx îl analizează în Revoluția Franceză din 1848, și în cea munteană.
Dar înafară de aceste două curente, ai căror exponenți între conducătorii mișcării, au lăsat în articole de ziare, în cuvântări și broșuri mărturia scrisă a punctelor de vedere pe care le-au apărat, a atitudinilor adoptate, a tot ceea ce au crezut și făcut — a existat, după cum am spus, și un al treilea curent activ în timpul revoluției: este curentul popular, sunt masele. Aceste mase au activat jos, anonim și fără cuvânt, pentru revoluție. Desarmarea și înfrângerea forțelor interne ale contrarevoluției au fost opera lor. Prompt și cu entuziasm au răspuns la toate chemările făcute în numele libertății și a dreptății sociale. Ele s’au înscris cu fapta eroică în istoria revoluției muntene, deși n’au lăsat mărturii scrise nici în documentele, nici în materialul tipărit din acea vreme.
„Spiritul” revoluției
Cuvântul poate părea impropriu. Totuși, a existat un „spirit” al revoluției muntene. Curentele amintite (vorbim numai de primele două) s’au ciocnit aproape totdeauna când a fost vorba de o problemă însemnată. Dar oportuniștii și radicalii s’au întâlnit pe aceeași linie, în privința concepției pe care și unii și ceilalți o aveau despre revoluția în fruntea căreia se găseau. Această concepție este unitară dela început până la sfârșit.
Proclamația dela Islaz are drept subtitlu „respect către pro-
- ↑ K. Marx, Die Klassenkämpfe in Frankreich, p. 12.
