la popoarele apusului, în câteva decenii la cel românesc lasă încă loc destul și pentru această formă de tranziție, necunoscută restului Europei. Intre feudalism și capitalism, poporul român a cunoscut, ca epocă de tranziție, neoiobăgia. Dar cu aceeași logică și cu aceeași argumentare, afirmarea lui Zeletin că în secolul al XIX-lea România de abia a intrat în „faza mercantilistă”, nu apare atât de absurdă. Este doar știut că, în adevăr, în apus, mercantilismul, chiar dacă nu-i tocmai o „fază”, apare către sfârșitul epocii feudale.
Premizele dela care pleacă deci atât Dobrogeanu-Gherea, cât și Zeletin îndreptățesc deopotrivă și teoria unuia și susținerile celuilalt.
Țările românești au cunoscut, în adevăr, un regim feudal. Il neagă istoriografia oficială, și mai ales N. Iorga, plecând însă dela constatarea inexistenții doar a acelor instituții care constituiau numai suprastructura, dar nu elementul de bază al feudalismului. Dar feudalismul a existat totuși tocmai pentrucă găsim în țările românești structura economică caracteristică acestui regim. Deci nu existența sau inexistența unui asemenea regim se pune în discuție, ci epoca, momentul în care el apare și dispare. Această epocă și acest moment nu se plasează însă, în niciun caz, la începutul secolului al XIX-lea.
Feudalismul apare la Români curând după înființarea celor două Principate, iar începutul lichidării lui îl găsim la mijlocul secolului al XVIII-lea. După 1749 până la 1864 — deci aproape un secol — poporul român a trăit nu sub regim feudal, ci sub regimul iobăgiei, ceea ce nu-i tot una. Sunt două regimuri deosebite, chiar dacă în limbajul comun unul este întrebuințat în locul celuilalt sau, pentru simplificare, amândouă sunt puse împreună. Deosebirile intre cele două regimuri sunt esențiale și tocmai acest lucru a fost fie ignorat, fie nesocotit în literatura sociologică românească.
Nu regimul feudal, ci iobăgia se găsea în floare la începutul secolului al XIX-lea; nu feudalismul, ci iobăgia își găsește consacrarea la 1832 în Regulamentul Organic. In
