componenții guvernului revoluționar. Mai mult, inițiativa a pornit dela însuși președintele acestui guvern, dela mitropolitul Neofit, pe care Xenopol îl caracterizează drept „reprezentantul cel mai de seamă al boerilor”.[1] Acest Neofit, de altfel, n’a încetat să conspire împotriva guvernului în fruntea căruia fusese pus, din chiar momentul intrării lui în funcțiune și până la sfârșit. Tot timpul, el a menținut cele mai strânse legături cu dușmanii dinafară ai revoluției. In mișcarea dela 29 Iunie, Neofit este sprijinit de Herăscu, mare boier și el, pe care guvernul provizoriu 1-a menținut ca ministru de finanțe, funcție pe care o avusese și sub domnia lui Bibescu.
In ce a constat noua încercare?
După sugestiile și, se pare, chiar cu ajutorul direct al lui Neofit, secretarul mitropoliei, Zosima, a falsificat niște depeșe prin care se anunța intrarea armatelor țariste în Țara Românească. Bine ticluite, aceste depeșe și-au produs efectul, stârnind panica în sânul guvernului provizoriu, care hotărăște astfel să părăsească Capitala și să se retragă la Târgoviște, cu acea parte din armată care l-ar fi urmat. Ceea ce și face în mare grabă. Numai o singură companie urmează guvernul fugar și aceasta datorită comandantului ei Zalic, rămas devotat revoluției. Dovadă că în corpul ofițeresc conducătorii reacționari începuseră să câștige din nou teren.
In chiar ziua părăsirii Capitalei, Neofit formează împreună cu doi mari boieri o căimăcămie, eliberând pe Odobescu și pe ceilalți doi ofițeri aflați arestați acasă la ei. Armata este din nou pusă sub comanda lor. Primul act al căimăcămiei este afișarea unei proclamații în care, tratând de „rebeliști” pe membrii guvernului fugit, dispune să se strângă de prin sate tot materialul publicat după 13 Iunie. Apoi „să readucă în a lor ființă toate dispozițiile guvernului legiuit, urmate înainte de 11 Iunie, pe temeiul Regulamentului Organic, să se silească a desrădăcina dela locuitori rătăcirea în care i-au pus cele urmate dela 11 Iunie până acuma”. In concluzie, căimăcămia ordonă
- ↑ Xenopol, op. cit. III, p. 83.
