logii. Este punctul de vedere expus sumar asupra evoluției poporului român până la 1829. Sau, mai precis, caracterizarea stărilor din Principate, în preajma acestui an.
„La începutul veacului trecut — scrie Dobrogeanu-Gherea în „Neoiobăgia” la pagina 27 — găsim la țară, în sat, un nivel de producție economică și relații sociale ca în evul mediu”. Ceva mai mult. In acel moment structura economică a Principatelor române este „mult mai înapoiată chiar decât cea din timpul monarhiei absolutiste feudale”. Prins de curentul propriei sale „legi”, autorul „Cuvintelor uitate” vorbește la pagina 420 a suscitatei lucrări, de „stadiul de desvoltare medievală” din care România nu ieșise nici chiar în 1909, data apariției „Neoiobăgiei”! Este de sigur, în ultima afirmație, o exagerare polemică, dar nu-i mai puțin caracteristică.
Zeletin crede și el că „înainte ca țara noastră să sufere invazia capitalismului străin”, deci tot în primul pătrar al veacului trecut, ea trăia sub un regim asemănător în raporturile sale cu acela al Europei medievale”.[1]
In sfârșit, V. Madgearu în „Revoluția agrară și evoluția clasei noastre țărănești”, plasează și el „lichidarea vechiului regim feudal românesc” după pacea dela Adrianopole, adică tot în jurul fatidicului an 1829.
Acest acord între preopinenții care, totuși, apără teze atât de deosebite, nu dă afirmației de mai sus valoare de adevăr istoric. In schimb, poate constitui punctul de plecare în justificarea atât a „legii speciale” a lui Dobrogeanu-Gherea, cât și a „identității” susținute de Zeletin. Acest rezultat pare paradoxal, dar nu-i mai puțin conform cu punctul de vedere al unuia ca și al celuilalt. In adevăr, dacă la începutul secolului al XIX-lea putem vorbi de existența unui regim feudal în Principate, atunci iobăgia poate fi o realitate la sfârșitul lui. Condensarea unei evoluții în câteva secole
- ↑ St. Zeletin, Burghezia Română p. 171.
