terese private. „Scoală-te tu să șez eu” era scopul cel adevărat și planul era organizat prin asemenea pășire a ajunge la schimbarea domniei. Nu e îndoială că într’un stat cum este al nostru mai sunt multe de îndreptat decât aiurea, dar oare cine calcă instituțiile țării? Tot acei care le reclamează. Cine a ales pe reprezentanții deputați? Acei ce voesc astăzi a-i desface. Cine judecă strâmb, cine asuprește pe țăran? Toți cei ce șed în Tribunal și acuză pe judecători, acei ce din douăsprezece ale boerescului au făcut două sute cincizeci de zile pe an. Ocărâtori și pârât sunt una, iar despre rezultat voiau să facă răspunzător pe domnitor numai pentrucă nu sunt în locul lui…”
In asemenea condiții, masele populare moldovenești au dat dovadă de maturitate când nu s’au lăsat antrenate pentru o asemenea „revoluție” și au rămas pasive la strigătul boierilor maltratați.
Cu arestarea și surghiunirea petiționarilor și prin înnăbușirea — cu sălbatice măsuri represive — a oricărei noi încercări de a aprinde focul insurecției, mișcarea pașoptistă moldoveană nu se termină totuși.
In emigrație, o serie de elemente care reprezentau toate păturile progresiste ale societății moldovene, încep o mișcare de propagandă în slujba noilor idei și pentru popularizarea reformelor necesare. Aceste reforme sunt aproape identice cu cele douăzeci și unu de puncte din proclamația dela Islaz.
Innăbușită în fașă, revoluția moldoveană n’a lăsat drept urmă durabilă decât acest program social și politic. Desfășurarea — sau mai bine zis, lichidarea ei — a arătat însă că în lupta revoluționară, o luptă menită să înlăture dela putere nu o persoană, nu o coterie, nu un partid, ci un sistem — combinațiile de culise, abilitățile tactice, lipsa de inițiativă și, mai ales, renunțarea la independență și proprie libertate de mișcare, sunt greșeli atât de grave, încât se soldează totdeauna cu o singură înfrângere.
Această învățătură este poate singura moștenire istorică a avortatei mișcări pașoptiste moldovene.
