revoluționar, a doua zi chiar după ce a pus stăpânire pe putere. Câți din oamenii politici și din istoricii francezi, la începutul secolului trecut sau în momentul de față, au cuvinte de înțelegere, ca să nu spunem de aprobare, a „regimului teroarei”, adică a acelui mijloc de guvernare care în timpul Marii Revoluții a distrus vechiul regim și a priveghiat la instaurarea celui nou?
Că burghezia română a „uitat” deodată trecutul — propriul ei trecut — deși mult mai modest și mai puțin glorios ca acela al burgheziei franceze; că se desolidarizează de căile și mijloacele care i-au deschis totuși drumul în viața politică, chiar dacă nu i-au dat atunci exercițiul puterii în stat; că aceste mijloace le consideră reprobabile și le denigrează, aceste toate își au explicația lor. In numele reacțiunii și cu mijloacele reacțiunii, încearcă să guverneze exponentul sau, cel puțin, unii din exponenții ei. Pe când tradițiile progresiste sunt preluate — în măsura în care se încadrează ideologiei și practicii lor proprii — de către muncitorime și de aliații ei de luptă. A-și populariza trecutul ei revoluționar — chiar lipsit de prea multă strălucire — însemnează să sugereze gânduri primejdioase și să ofere un vinovat exemplu…
★
Analizând revoluția pandurilor sub Tudor Vladimirescu, am arătat cum se încearcă demarcarea acesteia de cea dela 1848. Considerată ca o mișcare „naționalistă”, de „redeșteptare națională”, caracterul ei social și politic a fost negat cu desăvârșire sau ascuns cu grijă. Cea din 1848, socială și politică în primul rând, pare astfel și mai mult ca un fenomen trecător, o aventură, a cărei artificialitate putea astfel să fie și mai ușor dovedită.
De altfel, chiar printre pașoptiștii cei mai consecvenți, exista oarecare nelămurire în această privință. Deși Bălcescu afirmă în scrisorile și articolele lui că revoluția dela 1848 „derivă mai ales direct din revoluția dela 1821” că, mai mult, programul acesteia din urmă nu era decât „desvoltarea progresivă” a celei
