Plecând dela un asemenea punct de vedere trebue judecate și începuturile naționale și culturale în Principate. Glasul lui Lazăr sau al lui Asachi, cursurile lui Kogălniceanu, poeziile lui Cârlova ar fi răsunat în pustiu sau n’ar fi răsunat de loc, dacă toți aceștia n’ar fi reprezentat clasa care se ridica atunci, burghezia, și dacă condițiile obiective — ele însele produse de întreaga evoluție economică a celor două Principate — n’ar fi ridicat la suprafață această clasă, care avea scrisă pe stindardul ei, ca pretutindeni în Europa „ideea națională”.
Tocmai de aceea este în ordinea firească a lucrurilor că și la noi, în Principate, primele manifestări culturale devin mijloace de exprimare a curentelor opoziționiste. Naționalul se suprapune socialului și invers. Aceasta explică, pe de altă parte, măsurile luate de forțele reacționare împotriva tocmai a primelor încercări de a se forma o cultură proprie și o conștiință națională. Intervenția forțelor reacționare, în acest sens, urmărea de sigur scopuri distincte, dar nu contrazicea cu nimica interesele de clasă ale marii boierimi feudale autohtone. Faptul că unii dintre marii boieri contribue și ei în mod direct la „opera de redeșteptare națională”, nu schimbă conținutul social și politic al întregii mișcări, dintre cele două revoluții. Astfel privită chestiunea, notele de călătorie ale lui Dinicu Golescu, faptul că profesorii ardeleni au deschis primele școli românești sau întrebarea dacă Heliade este sau nu „părintele literaturii române” apar ca fără importanță. Factorul personal joacă și de astădată un rol subordonat.
In pregătirea revoluției dela 1848 străduințele naționale și culturale ale elementelor opoziționiste au jucat, în schimb, un însemnat rol. De aceea am socotit necesar să le amintim în acest loc, înainte de a păși mai departe la cercetarea însăși a acestei revoluții.
