Galații și Brăila, a căror importanță am văzut că era subliniată de toți călătorii străini, devin porturile principale prin care se scurgea rodul muncii trudite a iobagului român.
Dar nu numai în agricultură se observă această creștere. „In toate ramurile de comerț era același spor. 1.200 de muncitori dădeau în 1832 pentru Țara Românească 45 de milioane chilograme de sare”[1]. Dela 1830 până la 1840 se înființează 2.968 întreprinderi industriale, iar în ceilalți zece ani următori încă 2.023[2]. Cele mai multe erau însă mori și ateliere sau fabrici mici. Tăbăcăriile, fabricile de săpun, de postav și multe velnițe figurau în rândul acestor întreprinderi industriale.
Aceasta, în Țara Românească. In Moldova era însă o situație asemănătoare. N. Suțu, în „Notele” sale arată că între anii 1838 și 1848 cultura cerealelor a crescut cu o treime, prețul îndoindu-se. La Iași se înființează o moară cu aburi și multe întreprinderi industriale sunt în plină activitate. In tăbăcăria lui Cantacuzino, din Baia, se lucrau 2000 de piei de bou și 3000 de vițel. Se exporta sare, vite, cărbuni (din minele dela Comănești) și lână, pe lângă grâne de tot felul. Se lucra în fabrica de postav a lui Freyval, în cea de sticlă a Ghiculeștilor, în cea de hârtie a lui Asachi, etc.[3]).
Cine erau purtătorii de cuvânt ale noilor forme de viață economică, cine sunt mânuitorii capitalului comercial și industrial din acea vreme?
Sub influența nazismului a luat naștere o întreagă literatură „economică” prin care se încearcă dovedirea cum că evreii au fost aceia care au „adus” la noi, capitalismul. Nu ne interesează aici concluziile politice pe care pretinșii cercetători ai trecutului nostru au căutat să le tragă din această pretinsă constatare. Ceea ce voim să subliniem este doar tendențioasa interpretare a faptelor istorice.
Principatele cunoșteau, in 1830, desvoltarea unei economii
