A existat înainte de 1821 un curent anti-grecesc în rândurile poporului românesc, mai ales în lumea satelor? Noi credem că nu. Anti-grecismul a fost cultivat și agitat numai de pătura boierească. Țăranului iobag, dacă Grecul îi era dușman, aceasta era numai pentrucă îmbrăca haina boierului, a slugii domnești sau boierești, a dregătorului jăcmaș și împilător. Dar atunci trăgea în cumpănă nu faptul de a fi grec, ci acela de a fi boier, slugă a Curții sau slujbaș al stăpânirii. Deci, nu un element național, ci unul pur social. Nu pe Grec îl va urî iobagul român, ci doar funcția lui.
Dovada o găsim iarăși în cântecele populare.
In nicio poezie populară, dinaintea sau din timpul mișcării pandurilor, nu se găsesc porniri împotriva Grecilor sau a Fanarioților. In „Cântecul pandurilor dela 1821”, ciocoiul este urît și amenințat — dar despre Greci nu există niciun cuvânt. Iată fragmentul principal al cântecului:
Numai plugulețul meu
L-a ’nțepenit Dumnezeu.
Dar a da și Dumnezeu,
D’o umbla și plugul meu,
Să tragă brazda dracului,
La ușa spurcatului,
O brăzduță d’ale sfinte
Să ție ciocoiul minte.
(Din culegerea lui G. Dem. Teodorescu)
In alte două poezii populare, adunate și „întocmite” de Vasile Alecsandri, alături de ciocoi, sunt amintiți și Grecii. Presupunând că „întocmirea” a respectat textul primitiv — ceea ce nu este totdeauna cazul la Alecsandri — poezia cea mai caracteristică este „Visul lui Tudor”. In cuprinsul ei găsim următoarea strofă:
