cuvintele poetului Jean Rameau, «omul nu îndrăznește să vorbească cu voce tare, unde vorbele omenești sunt ca niște sacrilegii, unde abia poți să scoți câteva șoapte nearticulate de un lirism sălbatic, cum fac frații noștri cuminți: animalele».
Ciocârlii vesele sburau cântând, ipnotizate de soare, ca niște adoleșcenți fermecați de ochi de femei. Câte un cuc mângâia, cu monosilabele lui triste, singurătățile crângurilor. Această pasăre pribeagă, care își părăsește grija puilor în cuiburi străine, are ceva din natura singuraticilor.
Către asfințitul soarelui, am ajuns.
Deocamdată am căutat să mă împrietenesc cu câinii. Sunt foarte mulți: o societate de lătrători credincioși. Patria lor este curtea, de o întindere vastă, unde s’au născut și unde vor și muri. Înfățișarea mea le produce oarecare surprindere. Cei mai mici mă hămăie nervos ; cei mai bătrâni ridică spre mine priviri serioa’se și mândre. Le adresez tuturor cuvinte de simpatie și într’un minut mi se comunică aceeaș simțire prin mișcarea coadelor. Această mișcare mi se pare mai sinceră decât politețele noastre convenționale, uneori atât de ridicule.
Întreb dacă sunt și pisici.
Un țăran îmi răspunde cu un zâmbet ironic : «Alea sunt lighioane viclene». Cu toate acestea, plimbându-mă prin grădină, întâlnesc una de o rară frumusețe. Ai crede că e vreo descendinte din minunata rasă a pisicilor de Angora. Voesc s’o prind, mă apropiiu de ea blând, cu vorbe de prietenie. Ea fuge speriată. E o mizantropă.
Din grădină îmi lungesc privirea către o vale depărtată, odihnindu-mi-o pe orizontul albastru și liniștit. Și atunci îmi aduc aminte, ca de un cântec vechiu, de versurile simple și idilice ale uitatului Depărățeanu :
Mie dați-mi v'alea verde
Unde pierde
Omul negrele gândiri,
Unde-ți uiți de infamia
Și sclavia
Auritelor zidiri... .
