.
5 Iulie.
Cerul e pătat de nori subțiri, ce par ca niște insule albe călătorind în spațiu. Nimic nu-ți deșteaptă mai adânc doruri de ducă, nostalgii de depărtări, ca acești frumoși nori de vară.
Îi privesc, culcat pe nisipul dela malul apei, ca un nebun care s’ar uită fix la vedeniile minții lui.
Aș voi să vorbesc, să cânt, să plâng, să râd, dar lipsește cineva — nu știu cine — care să mă asculte, să mă vadă, să mă înțeleagă, să mă iubească.
Nu pot decât să mă izolez în mine însumi, să cuget — și pare că mi-e frică de cugetarea mea.
E o durere pe care aș numi-o: «singurătatea sufletului».
În lume simt mai rar această durere; în mijlocul naturii, ea îmi revine totdeauna.
De sigur aproape în orice suflet omenesc se află un fond curat de iubire, care se păstrează pentru un alt suflet; o iubire care e mai senină, mai ideală decât iubirea egoistă, iubirea de sine; și când nu întâlnim acel suflet pentru care păstram această iubire, sufletul nostru rămâne singur.
Această singurătate este poate una din marile cauze ale tristeței noastre.
Unii mor din cauza ei — Werther a dovedit-o; alții devin mizantropi sau sceptici, după cum o dovedește o mare parte din tinerimea de azi — o tinerime palidă, sensibilă, fără entuziasm.
Dar pentruce această nevoie a sufletului nostru de a se uni cu un altul, de a ieși din propria lui singurătate ?
Frica de moarte, instinctiv, ne stăpânește pe toți. Ideia distrugerii, pieirii finale, e poate cauza acestei nevoi a sufletului nostru de a nu fi singur, de a se continua în amintirea unui alt suflet.
În vreme ce-mi treceau prin minte aceste reflecțiuni, soarele nuanța apa cu o culoare de argint strălucitor, ca și cum ar fi voit să amestece în cântecele undelor armonii de raze.
Și nu știu pentruce — plângeam.
- In satul C.. 1899.
