Pagină:Traian Demetrescu - Nuvele și poezii.pdf/27

Această pagină nu a fost verificată

Această tăcere îmi inspiră o educațiune sentimentală. Ea este ca o lecție filozofică, ce mă învață a-mi exila sufletul în propria lui tăcere, pentru a-1 feri de trivialitățile și răutatea existenței exterioare.

Această tăcere îmi amintește încă unele frunți de cugetători, unii ochi de femei, în cari se lămurește, în mod vag, o. liniște senină, sub care se ascund adâncimi de suflet necunoscute.

Când mă obișnuesc prea mult cu ea, pare că împrumut ceva din sălbăticia și profunditatea ei. Are nu știu ce asemănare cu somnul copilăriei, aromit sub farmecul basmelor; sau cu somnul morții, umbrit de aripele eternității...

De câțiva ani, mă gândesc ore întregi, aproape în fiecare zi, la fericire și la moarte. Una mă face sceptic, cealaltă trist.

Aici, în acest colț intim de singurătate, uitasem moartea, crezându-mă fericit.

Fericit, cum ? Nu caut să mi-o lămuresc; pentru fericire nu sunt cuvinte; dar mi-am dat seama că în mine simțul de liniște, de cugetare, de iubire simplă și singuratică, fiind mult desvoltat, mă face inaccesibil lumii și mișcărilor din orașe. Și a reintra din această tăcere iarăși în lume, e o durere mare.

4 Iunie

Am pornit, cu fața în soare, cu părul în vânt, însoțit de un ciomag lung — o creangă de anin — pe malul apei pe câmp, prin grâu, pretutindeni. E un elan, un amestec de entuziasm, de adorațiune, de recunoștință, pe care aș voi să-l arăt naturii, ca o mărturisire de iubire nețărmurită. Și simt, ca un puternic simț- al eredității, transmis de cine știe câte generațiuni, o adorațiune de ceruri, de păduri, de ape, de liniște — în care am crezut totdeodată că s’as-cunde umbra mea de fericire pământească...

Apele îmi șoptesc aiurări de ducă, nostalgii de depărtări > vântul îmi aduce miros de păduri, visuri de codru, de singurătăți