sfios, pe subt o boltă de stejari bătrâni, și simt un fel de religiozitate de templu. M’afund liniștit pe cărări așternute cu covoare de frunze. E o tăcere care îți umple sufletul de un extaz, ce te fură. Peste tot: o sălbăticie măreață ce te face să visezi la vremuri primitive, biblice. Din când în când un fâlfâit de aripi, un țipăt de pasăre, căderea unei crengi uscate înfiorează o clipă odihna maiestoasă a copacilor.
Niciodată n’am putut să-mi definesc bine sensațiunile pe care le simt in singurătatea unei păduri. Ele sunt prea adânci prea tainice, și mi se pare peste putință a le analiză, a le notă în vibrațiunea lor adevărată. Un pictor poate că le-ar traduce prin culori; un muzicant, prin sunete; cuvintele le-ar falsifică. E un fel de părăsire, ceva ca o ispitire ușoară de mizantropie; o groază și un tirît adânc de tot ce e lume sgomotoasă și banală ; și evocarea unor figuri de femei iubite, în amurgul palid al amintirilor. Apoi: o uimire dulce* o liniște de suflet profundă — uitare ...
Ca niște note dintr’un cântec vechiu, ca niște adieri de poezie virgiliană, pare că pădurea îmi șoptește aceste versuri din dulcele Eminescu:
O! rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate,
Numai eu știu să le-ascult;
In al umbrei întuneric
Te asemăn unui prinț
Ce se uită-adânc în ape
Cu ochi negri și cuminți...
18 Mai.
Azi am sfârșit, pe malul apei, ultimele pagini din «Manon Lescaut». Recitiam acest cap de operă al lui Prevost, după zece ani. Când l-am citit pentru întâia oară eram student — cu iluzii și idealuri...
Și cum rămăsesem pe gânduri, mi se părea că apa îmi vorbește: «Nu te miră, tinerel... Intru câtvă, orice om este
