Tolstoi. E singurul lor vițiu ; o distracțiune de singurătate și mizerie. În schimb, îmi fac servicii: îmi aduc apă rece în urcior și îmi culeg flori. Îmi povestesc despre lupii «din zăvoiul de peste Olt», și îmi zic «vere» cu o intimitate nespus de dulce.
Și în clipele acelea mi se pare că sunt și eu un copil nevinovat, bun, naiv, ca și ei.
17 Mai.
Privesc prin fereastră fundul de dealuri care se ivește într'o perspectivă aburoasă, sub melancolia depărtărilor albastre. E cald și liniște.
Mă simt ademenit de gânduri leneșe. Pacea și singurătatea încep să mă neliniștească. Ele îmi par ca niște armistițiuri, cari îmi prevestesc lupte viitoare mai crude decât cele cari le-am îndurat.
În totdeauna m’am îndoit de liniștea și fericirea cea mai sigură. O nenorocire, o decepție, o turburare cât de adâncă, mă găsesc mai prevenit decât fericirea cea mai mică. O iluzie nouă, o speranță, un vis de noroc, mă turbură. Deziluziile și scepticismul îmi sunt prieteni vechi; cu ei trăesc mai liniștit.
Să mă fi născut oare blazat, cu o «rană în suflet?» Iată o întrebare la care n’aș putea răspunde așa de lesne. Dar știu că în lupta vieții am venit puțin înarmat. De sigur n’a fost să fac parte dintre învingători.
Și nu este oare marea cauză a nemulțumirii, a îndoielii, a tristeții noastre, tocmai acest dezacord între natura noastră prea fină, prea rafinată, prea bună, și natura mediului, adeseori grosolană, egoistă și rea?
Firește : această analiză este de un domeniu prea personal, pentru a putea fi generalizată. Cu toate acestea cine știe dacă ea nu rezumă psihologia unor cazuri izolate, cari alcătuesc acea familie a învinșilor de timpuriu.
Pentru a înlătură această intimă analiză, am trecut râul, ca să mă împrietenesc cu singurătatea pădurilor. Intru, puțin
