și nu-i aduce un murmur de admirațiune sau de uimire. El o iubește tăcut, fără fraze, și s'ar despărți de ea cu greu.
Intru în vorbă cu el. Îl întreb dacă știe carte, dacă îi plac fetele, dacă trăește mulțumit și altele. Îmi răspunde scurt, uneori surprinzător de cuminte.
Convorbirea cu ciobanul mă farmecă. Ea îmi arată cât e de dulce și de folositoare vorba cu un țăran înțelept și sobru și îmi amintește discuțiunjle ridicule, artificiale, banale, cari turbură atmosferele orașelor, ca niște sgomote atât de deșerte.
Îi ofer țigări și mi le primește cu plăcere ; apoi începe să-mi cânte din caval.
E un artist. Cântecele lui au o duioșie care te leagănă și îți deșteaptă amintiri de voluptate. Îl ascult uimit. Câte un bou ridică capul și se uită melancolic spre noi.
De aci pornim împreună pe câmp, în apropiere de o fântână. Fântânele, la țară, au farmec poetic.
Spre neașteptata mea plăcere, întâlnesc o societate de copii. Sunt patru: Bucur, Criu, Ion, Radu, toți păzitori de cai. Ne facem șase.
Una din marile plăceri ale singurătății este și tăcerea. Aci vorba e un sgomot supărător, aci mintea găsește o odihnă binefăcătoare. Cu toate acestea copiii au un limbagiu care încântă și interesează. Familiaritatea lor mă face să zâmbesc cu o naivitate sinceră.
Se uită la mine cu atenție, mă întreabă cum mă chiamă: numele meu li se pare bizar; unul îmi ia ochelarii, îi pune pe nas, ceilalți râd cu hohot, așa de comunicativ...
Petrec ca la un teatru.
Nimic însă nu-i surprinde mai mult ca figurile colorate din «Gil-Blas illusté» pe care îl aveam în buzunar. Aceste portrete în ochii lor au o însemnătate uimitoare. Li se par minuni. De abia pot să-mi potolesc râsul. Văzând doi inși cari se sărută, ei esclamă: «Uite cum se giugiulesc!» în fața unui velocipedist, adaugă: «Umblă călare pe un cal de fier» ...
Le dau tutun. Fumează cu o pasiune ce ar revoltă pe marele
