sub puterea unei melancolii nesfârșite. Cuvântul acela, atât de banal, atât de simplu : totdeauna, capătă un înțeles mai profund decât orice cuvânt omenesc ; pare un suspin monstru ; izbucnind din pieptul acestei umanități trecătoare, fragile, de o clipă. Și crearea acestui cuvânt: totdeauna, nu este cel mai absurd, cel mai înșelător? Și cu toate aceste nu-l întrebuințăm mereu în mărturisirile noastre de iubire, în jurămintele noastre de prietenie, în planurile noastre de aspirațiuni, de iluzii ?
Vai ! ce deriziune !... Pentruca să trăim, avem atâta trebuință de a ne amăgi !...
15 Mai.
Cerul e de un albastru curat, ideal. E un cer care atrage ochii, îi fascinează, resfrânge în suflet ceva din seninătatea lui blândă. Depărtările lui melancolice îți smulg confesiuni mute, se fac confidentele tale, și le spui prin extazuri îndelungi, aproape inconștiente, mărturisiri pe cari le-ai ținut ascunse o vieață întreagă. Acest cer pare că îți imaterializează ființa; are un farmec mistic, ceva care s’ar defini printr’o muzică vagă...
Mă duc în arie — o curte vastă, plină cu iarbă — unde un cioban tânăr păzește vitele «boierului». Doresc să-l cunosc. Este adevărat că în cadrul sublim al naturii oamenii îmi par ca niște icoane monstruoase. Dar un cioban are ceva din sinceritatea și liniștea unui animal, ceeace îi dă o superioritate asupra oamenilor.
M’apropiiu de el. E sărăcăcios îmbrăcat, dar părul lui sălbatic, negru, căzut undulător pe umeri, îi idealizează figura. Are obrajii bronzați, ochii negri, fără expresie, blajini, ca ai unui vițel; gâtul viguros, pieptul plin, brațele legate într’o musculatură puternică. Ai crede că în această făptură calmă, virilă, nu e o fibră de nervi. In sufletul lui nu încolțește nici o umbră de dorință, de vis, de sensațiune. E liniștit, e senin, e blând, ca și cerul.
Obișnuit de mic copil cu natura, el o privește nepăsător,
